Culcată alene pe un braț
mirosea a verde
a fân cald de femeie, Euridice

Am întins fără să vreau o umbră peste tine
era seară, pe tabla de șah se alungeau nebunii să se sărute
Eu mă jucam de-a apusul pe roșul aprins al fustelor tale odată nomade
maur colbuit, sub carâmbii înfipți în narcise
au rămas doar coastele albe ale privirii
Căci te priveam de-un veac, pustia mea

Mă miram de sufletul macilor, cum se scutură-n somn
risipiți printre degete, cu privirea însorită înapoi
și te iubeam ca nicicând, stând așa într-un cot, ca o scoică deschisă,
îmbrăcat în sidef până la inimă
până la ochi
să nu clipesc măcar o dată, Euridice