Diminețile stau și aștept viețile nopții ce-n coșmaruri aprinse
dau măsura sentimentelor mele de vină: or să vină
vreodat’ alte vremuri în mine, alte gânduri, alte vise încinse?
sau, degeaba zilele-mi scurg în găvane aroma ta cea divină ?

Divină îmi pari în amurgul zilei ce stă să înceapă,
divină în miezul de zi ce-n noapte coșmaruri aprind,
oprind fericirea ce stă să înceapă; izvorul iubirii e-o apă
ce stinge spre seară, dimineți încinse-n amiezi ce cuprind

întreaga durere-a iubirii pierdut/regăsite/pierdute.
Zi de zi coșmaruri se-ntind peste iluzia iubirii depline,
respinse cu un Nu, cu un Da, șovăind peste-acele redute,
abandonate redute înainte de luptă (coșmarul, iubito, balanța să-ncline?).

Nu accept iubirea s-o pierd trăirii banale,
tu, iubita mea mereu regăsită-pierdută, ești singura-mi cale.