Nu ești iluzia deșartă a vieții
pe care ar dori-o inima mea.
Ești raza de soare a dimineții
ce chinuie floarea de nu mă uita.

Scăldată-n lumină , pură fecioară ,
privești trecătorii doar cu dispreț,
lăsându-i să-și soarbă tristețea amară
din cupe cu rouă de măr pădureț .

Sălbatecă vrere e atunci despărțirea!
E-al minții ucise un ultim poem ,
ca gândul nebun ce știe iubirea
planeta de vise ce noi toți o vrem.

Tunete sacre sloboadă-n neștire
privirea uitată la un colț de drum ,
de ochii caprui și mâna subțire
ce-n vis o sărută doar vântul nebun .

Stigmatizată floare vei rămâne
de dorul meu rămas neîmplinit,
născut fiind din patime nebune
și din nocturn sărut încă nedăruit .

Sortit-ai fost pe veci neîmplinirii,
se zâmbetul care la moarte îți va da :
speranțe în mormântul fericirii
și-o lacrimă suspin : Nu mă uita !