Mă sfâșie timpul cu-a lui nepăsare
Când pe creștet mi-așază
Cununa de spini a crudei așteptări.
Îmi plâng cruntul destin
Ce a voit ca tu, iubită,
Să-mi fi așa departe.
Ascult ploaia căzând
În valuri de durere
Pe lumea împietrită.

Mă înfior la gândul că,
Undeva, în zarea nesfârșită,
Cineva e înfiorată de gândul meu.
Îți simt desăvârșirea
Pe îndepărtatul țărm
Al mării speranțelor mele.
Văd cea mai scumpă imagine
Ce ochii mi-o pot cere:
Două suflete sărutându-se în asfințit.

Mă doboară aste clipe de așteptare,
Căci ce pot fi ele
Dacă nu picături de sânge
Curse din inima rănită de dor a timpului?!
Îmi spui să am răbdare;
Îmi spui că evuri au trecut,
Deci ce contează clipa?
Or fi trecut, ci ce rost au avut
De eu nu te-am iubit pe tine?

Mă scutur de ultima-ndoială
Ce îmi ținea cugetul robit
Și spiritul nesigur.
Alung o lacrimă ce stăruia
Sub pleoapa-mi istovită și secată
Din vremi demult apuse.
Îți sorb acum lumina, căldura, frumusețea
Și-ncerc să mi te-nchipui de altul mai iubită...
Ci închipuirea are margini ce iubirea-mi nu cunoaște...