sunt pictor de icoane
a devenit aproape un ritual viața mea
în orașul în care lumina își arată în fiecare zi curcubeul

dimineața încep prin a mă scălda în albastrul
din dreptul inimii
în acest chip
călătoresc în apele de jos și le ating izvoarele
apoi în cele de sus
și le cern prin ochii întredeschiși lumina
bucuros că am mai căpătat o grație de la zeii pământului

fără să ne strigăm
ne strângem cu toții în piața rotundă a orașului
în chip liniștit de mare
și cu primele picături violete căzute din crugul amiezii
ne botezăm bătrânii
ce se vor afunda împăcați în tăcerile sfințite

seara îmi amintesc
că roșul e semnul celuilalt mare început al iubirii
atunci mă imaginez într-un câmp de maci care primesc fără apărare
sărutul vântului iscat de mișcarea neînțeleasă a cerului
desenând pe frunțile plecate petalele jertfei


la urmă, târziu în noapte,
îmi caut cel mai bun loc din care să privesc silueta albă a lunii
închid fără să mă grăbesc ochii
și din călătoriile nesfârșite ale sângelui
învăț cum trebuie să pictez icoana acestei zile
pe care o va primi altarul din noi