„Să arăți cu degetul spre diavol în timp ce ochiul ți-este gol”
Așa îmi spunea bătrânul înțelept sprijinindu-se-ntr-un băț
„Să scuturi pomul ce nu dă roade cât timp mai poți”
Gura-i slobozea adevăr, cuvinte așezate, cuvinte-n stol
„Pescuiește și lasă-te pescuit, eliberează și lasă-te eliberat”
Vremuri trecute, vremuri pline de lumină, echilibrul dintr-un măr.


„O! Copile, taci asupra epocilor ce te-au crescut,
Așează-ți ochiul spre trecut și cu atenție descoperă cele ce am făcut”
Dacă aș fi știu pe cine ascultam, de-aș fi știut taina cuvintelor.
„Însoțește-mă copile, al meu trecut îți aparține
Cerul de acum mii de ani, sufletele pământului de-alungul secolelor,
Toate le poți afla, toate. Copile! Ochiul meu doar află-l bine”
Teamă, înțelepciune, viață se-ascundeau în albeața pletelor.
„Tinerețea mea – bătrânețea lumii. Întinde dar palma copile,
Deschide-ți dar mintea și atinge ale istoriei întunecate file,
Căci mulți nori de furtună am adus asupra omenirii
Și-am preschimbat mercurul în aur, tristețea pus-am-o în locul fericirii.”
Bătrânul era însuși Fad, cel dintre Dumnezeu și Satan.
„Pleacă-ți urechea în trecutul antic, deschide-ți sufletul și mintea
La al durerii ecou. Ecoul antic ce străbate veacurile-n van.
Ecoul meu. Lacrimi ce au inundat milenii, căci durerea lumii e durerea mea.”
Statuie trupu-mi devenea, sufletu-mi scăpare doar voia.
„În întunecata noapte, sub flacăra înțelepciunii atât îți cer copile,
Să simți pecetea mea, să mă accepți, clement și conștient,
Uitare să nu fie, căci te-ai uita pe tine. Atât îți cer nu-ți vinde sufletul pe ban.”
Să-nțeleg de-aș fi putut, fadele cuvinte, mărețele cuvinte.