un om bizar stă pe bordură privindu-și sec unghiile

trăiesc un timp senzitiv beau apă sălcie
crezând că e viață
ziua mă agasează cu întrebările ei în oglindă
mâinile îți pipăie haotic prin suflet
peste tot resturi de mine fac invizibilă neputința

cred că am un umăr mai drept
duc în el tumorile celorlalți dezamăgirea
gesturile negândite ce taie din noi până când eu
adun lumină într-un strat subțire
cum era liniștea în care mă cuprindeai
înainte să îmi treacă peste inimă fluidul mamei

nu-ți pot vorbi încă despre urmele vineții
prăjiturile arse aluatul de cozonac aruncat la gunoi
așa cum nu pot să îți spun aici e o dragoste înaltă
și în turnul ei am să închid
toate făgăduințele scrise nescrise

nu pot să fiu decât discreția ce-ți amintește de tine
atunci când ascultai hergheliile sub pământ