M-o-mpins diavolu-ntr-o seară
Să-mi iau ceata și pe-afară
Să pornim hai-hui prin sat
La fete de măritat.
Oarbă, luna ne pândește,
Mândrele le-adăpostește,
Prin cotloane și unghere
Chicotind a îmbiere.
Nu-i nici vorbă de bujori
Arși și-ntinși în obrăjori.
Numai ochii srtrălucesc,
Flăcăii-i-ademenesc.
Strânse-n brațe, se feresc
De sărutul fecioresc,
De pe buze să li-l soarbă.
Scapă și-apoi fug în grabă,
Înspre crâng, sub sălcii dese,
Unde râul umbra-și țese.
Prinse iară, se supun
Jocului de-acum nebun
De alint și dezmierdări,
Printre mii de sărutări.
Câte una, mai cuminte,
Prea târziu și-aduce-aminte
De-a mămucăi ei povață
Și prea mult îl strânge-n brață,
Pe cel drag, care râvnește
Nuri din ie și-i cerșește
Zor-nevoie dintr-odată,
Fecioria ei de fată.
Ea-l împinge și-l strunește,
Arșița îi potolește
C-un sărut și fuge-apoi,
Către casă, înapoi
Unde-n vise se cufundă
Și fiorii o inundă.
Iar pe el, pe drum l-apasă
Dor de mândra cea frumoasă.