E alb, zăpadă stralucitoare,
curg crengi din copaci,
apele au inghetat sunetele,
pasarile au tacut subit,
a murit golul.
Totul e de un intim irezistibil,
pare ca s-a conservat si timpul
in spatiul alb al serilor de iarna.
Iarna nu a stiut sa vorbeasca anul acesta.
A fost ca un copil autist care urla,
nu a stiut sa se anunte
ci doar sa cada brusc
ca un turture inghetat,
crapand teasta unui urs brun,
din sangele caruia a iesit un porumbel de nea
patat de pacate, a zburat de rusine,
a urlat si brusc s-a prabusit impuscat
de un nebun cu capul spart intr-o piatra,
cu o pusca de caprioara, cu haine de mincinos,
cu parul incalcit de miere si praf
si ochi inclestati de povesti minunate,
a omorat un porumbel, apoi doi, apoi patru,
sase, opt, apoi doisprezece, bucurandu-se
ca un animal pentru prada lui,
i-a sfasiat cu dintii mari si i-a mancat,
simtindu-le viata inca neluata
scurgandu-se prin saliva lui si
gustandu-le sangele viu si sarat si gustos
s-a-mbatat de frumos si de viata
si si-a luat zborul,
ca un nebun cu aripi de ceara.