Este duminică, una din cele peste 330 de zile însorite ale anului. Stau pe balconul tatălui meu și, moțăind, privesc cu ochii întredeschiși uriașul smochin ce își întinde ramurile peste zidul care ne desparte de vecin.Cerul albastru înbină fericit verdele saturat al frunzelor diverșilor pomi din grădină. Rodiile par a fi globulețe din pomul de crăciun. Lamîile sînt la locul lor, clopoței în rezonanță cu liniștea ce ne inconjoară. Înca un migdal, cîțiva portocali, niște leandrii.. completează grădina justificînd plata unui grădinar albanez care vine de doua ori pe săptămina să ude florile, să taie gardul viu din față și să curețe…Deodata aud un fîlfîit de aripi și în mijlocul grădinii aterizeaza un «trigoni» (un fel de turturică). De culoare gri, mi-a amintit de turturelele care-și făceau cuiburile in castanii din Dionisie Lupu sau –mai tirziu - in plopii din spatele blocului din strada Chopin…Gindurile mi-au zburat automat spre acea perioadă a copilăriei mele. Priveam pasărea si in citeva clipe m-am mutat in spațiu –timp, pierdut in marea amintirilor. Ne despart doar 1000 de km …si 23 de ani!“Viața” depașeste ficțiunea și nu ne permite a ne imbăia cu seva trecutului făra a plăti cuiva, un anume tribut…Deși nu adia de loc vîntul, pasărea și-a lungit o aripă, s-a înfoit puțin într-un tremur plăpînd, și-a pus capul liniștită pe o parte ….și nu s-a mai mișcat !. Atît de puțin i-a trebuit să-și ia rămas bun, să « spună » în tăcere adio acestei lumi. A plecat fără a ști ce amintiri a trezit in sufletul de copil al unui bărbat de 52 de ani….Se scurg cîteva clipe și dintr-un tufiș apare una din pisicile pe care mama obișnuia sa le hrăneasca. Se uită mirata la « darul » picat din cer, se aproie tiptil și atinse rapid pasarea cu labuța, pentru a–i vedea reacția. Nimic ! O infășcă repede și se pierdu în verdeața din care apăruse mai devreme! Am rămas mut ! Natura e aceeași, aceiași copaci la locul lor…S-a întîmplat ceva ? Cine în afara de mine a înregistrat clipa ? Dar pasărea nu mai e, mama nu mai e aici nici ea… !Revedeam « filmul » derulat in fața mea deoarece nimic nu mai trăda, nu mai amintea cele întîmplate. De sub balcon iarba incepu a se mișca si o broasca țestoasă (adusă de fratele meu acum 7-8 ani) iși scoase capul mișcîndu-se alene, parcă pentru a ne spune și a intări cele știute din totdeauna : că viața merge înainte…..cu sau fără unii ditre noi, sau personaje dragi nouă. Piese din spectacoulul minunat al lumii cu actori-oameni si oameni actori, protagoniști sau figuranți, dar cu toții trecători !