poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2332 .



vocea
poezie [ ]
„Carne nu-i nicăieri, nici din ce să mori” – S. Beckett

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [woland ]

2006-01-09  |     | 





Se război și mai mult cu mine, decrepita voce infamă, nu s-a priceput să mă ajusteze pe ici pe acolo, e-un huruit de avion îndepărtat, imperceptibil înlemnit, nu știi dacă respectă vreun orar vine spre aeroport sau pleacă, mă părăsește să facă alte farse sau să se transforme într-una mai gravă sau mai jucăușă, de neștiut dacă o să înceteze, n-o să mai treacă la vreo răzbunare. Unică ea, ca vocea în donnie darko, ca voce în înțelesul meu, dacă vorbind de înțelesul meu se poate discuta cam la nesfârșit ca de neînțelesul unei vieți, ea trece semeață, ea este întrucâtva semeață, dacă nu înfruntă viața atunci moartea, prin locurile unde ea moare, odată, la intervale repetabile de timp, atunci, măcar atunci, măcar acum, când ea poate să moară, cine poate viețui poate și muri, despre ce mai poate vedea cineva care mă vede și aude pe mine, ca o limită, când ea își dă obștescul sfârșit, dispare definitiv, gâfâie ea, expectorează ea. Dacă nu-i de carne înseamnă că nu-i nimeni, viața curge altfel fără voce, fără organul vocii, fără aerul pompat involuntar să o produci, probabil prin alte artificii ceva care receptează, aude audibilul, aude neaudibilul, și organe pe undeva, picioare sau mâini, ea le-ar considera picioare sau chiar mâini chinuindu-se să alcătuiască un organism, ceva ce ar putea lăsa răni, salivă, spermă în urmă, în ceea ce nu se întâmplă, se întâmplă, cu repaus intre greșeli sau fără, căci sunt într-adevăr minime, greșelile nu sunt ale relatării, mereu ale poveștii, decrepita voce infamă, doar ea e, viscolind subțire și lăsând răni înghețate. Cine nu e om, nu e interes. Răni, vrea sa le prezerve, congelate, așa, cum lasă gerul promoroacă, gheață la maluri, cu asta vrea să desăvârșească viața pe care o visează, nu o visează, dar va sucomba în curând, nu va fi trăire, nu va fi fost trăire, va fi liniștea, nedeslușitul, gândacul care mai tremură o clipă, înainte de a fi prins în boaba de chihlimbar, peste altele promoroaca topindu-se la primul contact cu saliva, sângele. Aer, înghețat, gazul acesta lipsește aici, nimic care sa se spulbere în crivăț, crivățul ar exista, să vorbești de timp, clipe infame, e ca să comunici ceva, se întâmplă, iată, vorbele pe care ea le rostuiește, le molfăie, le bâlbâie, le-a molfăit și bâlbâit mereu, le va folosi mereu, despre situații și lucruri care nu există, sau care subzistă pe ascuns, daca îți dorești, dacă asta e o evaluare a existenței, nu-i vorba de altădată, de altcum, altunde, a eșuat aici, remanența lui aici, trebuia să evadeze într-o burtă noroioasă, unde timpul parcă ar curge si elementele chimice și-ar pierde valențele, s-ar disipa, un scurt respiro, obscurul celui mai prost azur, acolo unde-și are ea rădăcinile poate, de unde se mândrește că trebuie să fi sosit, ca să poată persista, milostivindu-se, vorbind de atâtea fantasme și iluzii. Să evadezi, da, de unde puterea ei pare sa aibă folos. Timpuri imense dispar din propria mea viață, ar fi știut sa mă organizeze, dar aer nu e în rărunchi ca să o pot plânge, vocea și-a suflat crivățul în zadar, infatigabil, imposibil, vocea nu a vorbit în zadar, dacă aș fi măcar prin împrejurimi, acolo măcar, aș putea-o plânge, dacă m-ar fi născut din burta ei noroios înghețată, cu viața mea într-o ordine sau dezordine mai puțin acum, aș înjura-o, sau aș dezmierda-o, oricum ar fi în creierii mei, în plămânii mei, în carnea mea, și-ar susura veninul în urechile mele prin propriile laringe, înjurând dibaci, sau dezmierdând anapoda, călătoria vocii e ultima etapă când mă întorc la mine însumi, nu mă întorc, cine știe, n-aș mai ști ce să spun, dacă am știut vreodată, poate n-am știut până în ultima clipă, atâtea lucruri inutile, nu întotdeauna loial cauzelor pierdute. Astea-s bulele înghițite de pești, să se ridice hidrostatic, sunt printre cele din urmă. Compasiunea, îndurarea, clemența, fără indulgență, care poate dezgheța acest vid, să le stârnească măcar, sunt formulări doar, trebuie nimicite din fașă, care e locul de plecare, vocea se întreabă, ea se recunoaște în constructorul de cloacă, și de nu-i cumva iluzia vieții gândăcelului în grăuntele de chihlimbar, printre rămășițele stridente ale speranței omenești, vocea vorbește, vocea unei mentalități care spune că timpul e himeră, poate doar înșiruire de himere, viata gândăcelului doar o idee răutăcioasă, altă formulare, o infamă iluzie a unei ființe insignifiante, specie umana, specie canină, globi oculari bulboși atârnând ca mieii pe tarabe înainte să fi văzut ceva, e firesc, da, nu, nu e infinit necesar, nu mai mult ca ceilalți, fără înfrânare de la nimic, fără coeficientul de frecare miu, în alunecare liberă, sau în ridicare, nimic sa nu o oprească, poate o să sfârșească înlănțuită în gâtlej. Sigur, n-a prea fost vorba de amor propriu, oricum ar răstălmăci-o, dar nu-i un motiv să speri că timpul care-ți trece ți-e prevestit, că va exista vreodată unul să-l trimiți să crape de spaimă in trecutul tău ca în ridicolele puneri în scenă japoneze, cu umbrele lor cu tot, de neiertat, de neînvins. Picătura aia de viață iar îți iese din nas, nu se vede, ba da. Dar ce așteaptă ea în definitiv, de vreme ce-i de neoprit, neocolit, să bată din solzoasele aripi ca un pterodactil incendiat, croncănitul ca o ultimă luare de cuvânt, rememorare a tuturor carnagiilor, cadență demnă de viitorime. Interogații finale, sclifoseli de jună puberă în cearceafurile dezvirginării, imago mundi final, dintr-o poveste imensă povestita de ea. Oare-i posibil, acolo-i în sfârșit trupul posibil, acest terchea berchea neînsemnat, în plin întuneric să-și închidă ochii, să sucombe în felurite umbre, umbrele oricum merg la sigur, evenimentul realizabil, ca întâmplarea să ia sfârșit și ea sa nu mai rupă tăcerea, ci doar liniștea, se interoghează ea, vocea asta care-i tăcere promiscuă, sau eu în mine însumi, nu pot să știu de mine, egoul meu din cinci litere, acolo-s vise și fantasme, tăceri promiscue identice, dar ale cărui destinatar, iluziile cui, interogări mai vechi de când securitatea, mai vechi de când lumea, despre noi care suntem iluzie rece pe sternul plat al altei închipuiri, noi care nu am realizat nimic niciodată, eu și ea, ea și eu, după ea nu o să mai existe nimic acolo unde nu a existat niciodata nimic. Și cui îi vine cuvântul și vorbește în/de cuvinte, la fiecare mut decibel, și sufocat ca de cenușă de remușcări agonizând, înghițitură în înghițitură, să fie obligatoriu să auzi, imperios sa zici, dincoace de cel mai mic decibel, atâtea minciuni, de-atâtea ori atâtea minciuni, de-atâtea ori aceleași minciuni mincinos dezmințite, dureros de rană de nu, umplându-ți alveolele plămânilor cu spumele încenușate ale unei furii de șiș de da, așa spune ea, se întreabă ea când nu există. Curiozitatea, ce-a devenit, se întreabă ea, inexistență, răspunde, sufletul nu există, creierul nu există, nimeni nu-și pune întrebări, nu are vreun sentiment de fraudă, nu declamă nimic, nu are in timpane nimic, e liniștea și tăcerea surdă. Adevărat, fals, ba nu, e adevărat, veridic, verificat, ba nu e fals și neverificat, poate fi și adevărat și fals, e liniștea și nu-i liniștea, scurte mișcări și ample mișcări, un bar plăcut unde se bea vodkă si un bar unde nu se bea nimic, scribul care anunță ca prostul cu penița miezul nopții. Și vocea, decrepita voce infamă, care se chircește și se strânge în ea, chiar daca n-ar mai murmura nimic la final și tot n-ar fi veridic, verificabil, cum este fals că ar spune ceva, ea nu declara, nu spune nimic, nu poate tăcea. Ar fi o viață unde nu e viață, căci ea nu poate naște. Sau o naștere, când nu văd alte posibilități de a-mi spune rugăciunea înainte de a cădea în somn spre viață, din ființa ei nealcătuit, crivăț vid, întunecat, ceva mai înainte, acum, in curând, mișcările astea de buze să fie înregistrate undeva, ar putea să fie ultimele.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!