Cu privirea in pamant
Si pierdut in grea visare,
Se spunea odat` ca Nietzsche..
Pasea trist, pe strazi agale..

Deodat` el se opreste
Si privirea-i scrutatoare
Fu-ngrozita de prezenta
Unei scene uimitoare

Prada unei furii surde,
Un birjar abrutizat
Isi lovea plin de cruzime
Calul slab si inspumat

Biciuit fara de mila
Blandul animal, asteapta..
Cu ochi umezi, fara-o soapta
Sfichiul biciului sa-l arda

Coama neagra ii zvacneste
Si cu narile-aburind..
Fornaie, dar nu clinteste,
Din toti muschii tremurand

Alergand, cu disperare,
Inspre nobilu` animal
Nietzsche lua suav capastrul,
Mantuind sarmanul cal

Cu figura transpirata
Si cu ochii plini de lacrimi
Se pleca catre urechea
Murgului, scapat de patimi

Nici acuma nu se stie
Ce i-a spus calului, Nietzsche,
Dar de-atunci, in nebunie,
A trait..si-a scris, se zice.