Era-ntr-o zi. Final de noapte.
M-am dus pe țărm. Pe nemâncate.
(băusem o cafea amară)
Și mă-ntrebam așa-ntr-o doară

De ce mereu se înroșește,
Când vălurile-și risipește?
Ce taină în adâncuri are,
De mii de ani, frumoasa mare?

În zori, din largu-i necuprins,
Un tânăr prinț din ea desprins,
Se ridica spre boltă, roată,
Și o lăsa îmbujorată.

Sub mângâieri de raze blânde,
Roșindu-i necuprinse unde,
Iar ea îi trimitea spre maluri,
Iubiri pe crestele de valuri.

Ascult frumoasa alintare
A apei către dragu-i soare.
Surprind apoi un gând hai-hui,
Ea este-amanta astrului!

În următoarea dimineață,
Albastru-i strălucind pe față,
Mă-ncredințează că-l iubește
Și până-n noapte îl dorește.

Iar, de vre-un nor, Doamne ferește,
Drumul iubitului umbrește,
Pe fața ei îndat`adună,
Uri care-o schimbă în furtună.

Dar cheamă vântu-n ajutor,
Să risipească negrul nor
Și doar atunci se potolește
Când soarele de sus zâmbește.

Apoi, e iarăși liniștită
Și îl așteaptă fericită,
Venind pe-ascuns, și împreună,
Împart culcuș sub clar de lună.