Mărturisire

După o discuție, familiară și prealabilă, cu Ovidiu Vasile Popescu


Am vrut să vă cert pentru că așa putea să mi se odihnească inima,
ca să vă pot iubi, lucrativ, mai apoi.
câteva clipe de răgaz...
în care să vă pot respira mâhnirea, istoria și rostul.
pentru voi, oricum, nu contau.
pe urmă, v-am simțit din ce în ce mai aproape, ca și când ar trebui, vreodată, să vă pierd.
acum, la treizeci de ani, aud bătrânețea venind,
deschizând ușile din mine ca dintr-un mormânt descoperit târziu.
și bătrânețea calcă rar prin sânge și prin sentimente,
lăsând niște urme cărora nimeni nu le găsește sfârșitul,
iar urmele au contururi nu foarte precise, pentru că sufletul
vine mereu și le sărută marginile.
peste cinzeci de ani, voi sta pe prispa unui zgârie-nori,
ciocotind în gingii o cojică de pâne,
și am să mă uit împrejur...