Singur, rămas fără de nimeni,
Pe geamul aburit privește trist,
El este mic, dar nu mai speră,
Din tot ce a avut , are nimic…

Copii țipă și se hârjonesc,
Se joacă toți afară,
Dar el e trist și-nsingurat,
Îi este dor de a lui mamă…

Când noaptea se revarsă peste sat,
El iese în întâmpinarea lunii,
Și-n iarbă stă trist aplecat
Privind spre cerul înstelat…

-Mamă, din cer de-acolo sus,
Rogu-te mă ascultă,
Îmi este dor de al tău glas
De buzele-ți pe a mea frunte!…

-Te rog să nu fii supărată
că mă vezi trist și mereu singur,
Dar nu mai am putere parcă,
să mai zâmbesc, să mai fiu cel de altă dată…

Simte un gol mereu ce crește,
în brațe îl cuprinde,
Este lumina lunii revărsată
Este maica lui ce-I grăiește:

-Copile blând, eu sunt aievea,
mereu cu tine și oricând,
hai du-te-n casă, fii cuminte,
și mâine cântă-mi, mi-e dor să te aud râzând!

Speriat, trezit din visu-I îngeresc,
Copilul se ridică și respiră aerul curat…
-E-o nouă zi, iar eu voi fi cel de altă dat’
Îți mulțumesc măicuță dragă, speranța că mi-ai redat.