era cică odată un arpentor cu mintea plină de geometrii
așa cum ideea de vastitate
rămâne doar în calcule
zidurile unui castel erau stăpânitoare pe acea parte din
știința lui fără breaslă
luna apunea, mereu apunea peste măsurătorile zilei
și nu reușea să mai apună
nu rămăsese din el decât obiceiul acesta de a se apropia de castel
cu fericirea mirosului de mortar pe care doar ruinele o pot da
doi secundanți îl urmăreau peste tot pe unde umbla
și pe unde nu, nu
venea iarna între timp
și toate vânturile care l-ar putea ucide
își toceau lamele albastre de ziduri
un câine albastru își sfâșia lătratul albastru
arpentorul privea liniștit pământul și cerul
privea tăcut câinele și ce ar fi putut spune?
registrul plin de calcule se imacula
se albea și frieda
și unghiile și barba și moartea și păsările pe care avea sa le dăruiască
și cam asta era până la urmă toată știința lui