Ce greu îți împac
adverbele în gară.
Da, îți răvășesc trupul.

Aerul ți-l mulez pe braț —
inspir văzduhul dintre noi
cu nasul lipit de muștiucul tubei
cât ligheanul de alamă
duhnind a săpun de acasă
a țuica distilată-n plămânii
fumători de naționale ai lui moșu’.

Sunt buza aia
subțire albă ce-ți alină
gura arsă
când sorbi cafeaua.

Să mă lovești îmi place
cu aripile cele speriate.
Mă descoperi
furișat prin lucarnă
lângă tine.

Te conduc din privire
cu adverbele-ți mânioase —
clănțăne în mine toate —
la apa ce-ți răsfrânge chipul
doar ca să-l împace.

Te întorci apoi vioaie,
îmi limpezești fruntea și rama
cu cârpa și ariel verde.
Mă așezi frumos pe pianină,
te depărtezi în papucii tăi
de lebădă sură
descusuți pe laturi.

E seară, nu mai deschid ochii.

Izul subsuorii de aripă —
când iți strecori acolo capul —
îmi ajunge.