poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9989 .



Blăstăm de mamă
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [George_Cosbuc ]

2005-10-15  |     |  Înscris în bibliotecă de Gabi Schuster-Cărărușă



Legenda poporală din jurul Năsăudului

I

Frunză verde tulburea,
Avea Lena - nici ca ea -
Trei feciori frumoși avea;
Trei feciori și-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca niște zmei,
De-a dragul să cauți la ei,
Iar copila râzătoare,
Subțirea și-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa sămăna,
Deci Lenuță-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câți feciori au fost prin țară
Toți venit-au să o ceară,
Mândri și viteji feciori,
Venit-au ca pețitori.
Dar Lenuța, ți-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără și-așa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Pețitori din altă țară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuța cât ce-i vedea
Mamei sale-așa zicea:
- “Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii acești doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Și la mers și la cătare,
Că-i înalt și subțirel
Și m-aș duce după el!”
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Și cu jale cuvânta:
- “Draga mea, Lenuță fată!
Fiind așa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine ciní te-a aduce!?”
Doi fii ai Lenei strigau
Și din gură cuvântau:
- “Pe Lenuța nu o da
Și de noi n-o strămuta!”
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Și-așa-i zise mamei sale:
- “Nu ești, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei frați,
Toți crescuți ca niște brazi
Și noi ți-om pute aduce
Pe Lenuța ta cea dulce!...
Așcultă, mamă iubită,
Pe Lenuța o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ți rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce-m-oi,
Acasă aduce-o-voi.”
Și Lena se-ndupleca
Pe Lenuța-o mărita.

II

Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale și urgie
Și-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Și de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Și-au murit și trei feciori
Ai Lenuței frățiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu și l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
De dor o inimă arsă.
Și ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Și se văieta plângând
Și plângea și suspina
Și din suflet cuvânta:
- “Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul ușor!”
De-altă dată blăstăma
Și blăstămând cuvânta:
- “Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Frații tăi mie-mi striga:
Pe Lenuța nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot suflețelul meu:
Pământul nu te primească,
Þărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuței
Rumpu-mi firul vieții!”
Astfel dânsa blăstăma
Și-azi și mâini și-alaltă mâini
Și zile și săptămâni.
Și de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.

III

Într-un amurgit de seară,
Constantin ieși afară
Din groapa, galben la față,
Cu trup rece ca de gheață.
El plângea și lăcrăma
Și cu jale cuvânta:
- “Duce-m-aș, că-s blăstămat,
Dar nu pot, că-s îngropat,
Duce-m-aș, că maica cere,
Dar nu pot, că n-am putere;
Nici am cal, nici căpeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Căci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a spăria
Făcându-și răpede cruce...
Nici la mama nu m-oi duce,
Căci m-a blăstămat măicuța,
Că eu i-am dat pe Lenuța!”
Și cum sta și cugeta
Gândurile-l asudă,
El prin lacrămi se ruga:
- “Șălaș, mândru sălășel,
Fă-te-un șoim de călușel,
Și tu, pânză din sălaș,
Fă-te un căpenegaș,
Și tu, cruce, schimbă-te,
Spadă de fier fă-mi-te,
Iar tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie:
La Lenuța duce-m-oi,
Acasă-aduce-o-voi.”
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Sălașul l-a ascultat:
Și-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n căpeneag îndată,
Crucea-n spadă de fier, lată.
Constantin suie călare
Și pornește-n fuga mare;
Și fugea calul ca vântul,
De-abia atingea pământul,
Și zbura, dar nu glumea,
Căci ca dorul se ducea,
Căci stăpânul îi zicea:
- “Zboară, murgule, cu mine,
Căci zbor alături de tine,
Zboară, murgule, pe cale,
Căci zbor pe urmele tale!”
Și murguțul, pui păgân,
Duce-se cu-al său stăpân,
Încât n-a fost bine seară,
Când ei își descălecară,
La Lenuța-n altă țară.

IV

Lenuța cât ce-a zărit
P-al său frățișor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
- “Constantine, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine;
Nouă ani, vezi, au trecut,
Că pe voi nu v-am văzut,
Ba nici vești nu mi-ați trimis,
Nice carte nu mi-ați scris!”
Constantin a cuvântat:
- “De când tu te-ai măritat
Rău nimic nu s-a-ntâmplat.
Suntem sănătoși acasă,
Mama înca-i sănătoasă.
Veste nouă n-am ce-ți spune
Totuși îți aduc vești bune:
Frații noștri se-nsurară,
Dar ei pe gând se luară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ți-s frate mai cu dor,
Și fiindcă eu mă-nsor,
Am grăbit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!”
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi îi cădea
Și suspine-l năpădea;
Dar Lenuța-l cunoștea
Și de nou l-a întrebat:
- “Spune-mi, frate,-adevărat
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbraca bucurie,
Să-mi pun struț roșu și dalb
Și cai suri la hinteu alb;
Dar de mă chemi la jelane,
Eu să-mbrac de jale haine;
Să iau cai și hinteu negru
Să pornim, frate, pe-ntregu!”
- “Ba io-ți spun drept, soră, ție,
Că te chem la veselie.”
Și ea mândru s-a gătat,
Haine albe și-a luat
Și-apoi ambii au plecat
Pe cărarea cea mai lată
De voinici codreni călcată,
Pe cărarea cunoscută
De codreni voinici bătută.
Iar pe cale cum mergeau
Păsările-i urmăreau,
Munții răi din grai grăiau:
- “De când soarele e soare
Și pe câmpuri floarea-i floare,
Și de când e lumea lume
N-a mai fost așa minune:
Să meargă viul cu mortu
Tot alăturea cu codru,
Să meargă viul aproape
Cu cel mort, ieșit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o cărare!”
Constantin bine-auzea,
Lenuța nu-nțelegea,
Dar glumind așa zicea:
- “Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc munții de tine?!
Constantin din greu gemând
Îi răspunde-așa zicând:
-”Lasă-i, soră, să vorbească,
Mințile să-și prăpădească;
Ei să fie cu cântatul,
Noi să fim cu ascultatul,
Ei păzească-și cântecul
Cum păzim noi umbletul
Asta-n seamă n-o băgară,
Calea lor că și-o urmară.
Patru zile lungi de vară
Ei au tot călătorit,
Puțintel au odihnit.

V

Când a fost a cincea zi,
Soarele când răsări,
Au zărit și satul lor,
Plin de negură și nor.
Când aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvântat:
- “Lenuță! Cu-al tău căruț
Vină mai câtelenuț,
Căci eu cu-al meu călușor
O să merg mai tărișor,
Ca să dau mamei de știre
Să-ți facă bună primire,
Să-ți deschiză porțile,
Să-ți aștearnă mesele,
Să-ți umple paharele!”
Și el frâu calului da,
Calul își împintena
Și-ntr-o fugă alerga,
Nu la mă-sa, pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt
Aci a descălecat
Și din gură-a cuvântat:
- “Cal crescut sub glii ierboase,
Sălaș strângător de oase!
Dusu-m-ai și m-ai adus
Și pe cale și pe sus
Și-ai făcut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine totodată!
Și tu, căpeneag iubit,
Pânză albă de-nvălit,
Și tu, spadă lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Să-ntrăm de unde-am ieșit!
Tu, cal bun năzdrăvănaș,
Schimbă-ți trupul în sălaș,
Și tu, spadă lucitoare,
Fă-te cruce la picioare,
Și tu, căpeneag iubit,
Fă-te pânză de-nvălit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,
Dă-mi iar locul din mormânt,
C-am scăpat de ce fu greu,
Împlinit-am gândul meu:
La Lenuța dusu-m-am,
Acasă adus-o-am!”
Dumnezeu l-a ascultat,
Pământul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat

VI

Și Lenuța cât ce-ntra
În sat, mult se minuna,
Căci erau toate schimbate,
Toate de jale sfărmate,
Dar mai mult s-a minunat
Când acasă c-a aflat
Porțile stricate, rele,
De puteai sări prin ele,
Staulul stricat și gol,
Iarbă mare prin ocol.
Ea sărmana aștepta,
Că frații vor alerga
În prag a o-ntâmpina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la ușă se repede,
Ușa încuiată-o vede;
Deci începe ca să bată
În cea ușă încuiată:
- “Lasă-mă, mămucă, lasă,
Lasă-mă să intru-n casă,
Că îți sunt iubita fată,
Lenuța cea-ndepărtată!”
Mă-sa, din casă, plângând,
O alungă blăstămând:
- “Du-te-n foc și-n câte rele,
N-amărî zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Și nu mă batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toți trei i-am pus sub lut,
Pe toți trei i-am pus sub glie,
Sfântul Dumnezeu să-i știe!
Iar Lenuța, scumpa-mi fată,
Măritată-i, măritată,
Într-o țară depărtată:
N-oi vedea-o niciodată!
Însă fie blăstămat
Cine o a-ndepărtat!”
Dar Lenuța nu-nceta,
Tot bătea și se ruga:
- “Lasă-mă să intru, lasă!”
Și mă-sa cu greu o lasă,
Și pe scaun o punea
Și la dânsa cum privea,
Pe Lenuța-o cunoștea.
- “Draga mea și-a mamei floare:
Nu mă-ncred, că tu ești oare?
Oh, că nice n-am visat,
Că te-oi mai vede vrodatí!”
Și plângând, Lena spunea
Câte-a mai suferit ea:
-”A dat sfântul Dumnezeu
Multe boale și mult rău
Și-au murit feciorii mei
Și-am rămas fără de ei!
Măcar tu, scumpa mea fată,
De nu erai măritată
Într-o țară-ndepărtată!...
Mi-ar fi traiul mai ușor
Și mi-aș mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-aș bucura de tine!
Dar să fie blăstămat
Cine mi te-a-ndepărtat:
Pământul să nu-l primească,
Þărna să nu-l mai voiască,
Lutu-afară să-l izbească!”
Lenuța se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Și cu glas rupt cuvânta:
- “Vezi, măicuță,-ai blăstămat
Și blăstămul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amăgit pe mine
Ca să plec pe drum cu tine!”
Și spunea măicuții sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Și câte mai câte-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Și cum sta, cum asculta,
Lacrămile-o îneca,
Trupu-ntreg îi tremura,
Mințile-i se tulbura,
Fruntea i se înnora,
Pe Lenuța săruta
Și i-a zis cu glas înfrânt:
- “Haidí, Lenuță, la mormânt,
Haidí, Lenuță, să grăbim
La morminte-n cintirim!”

VII

La mormânt dacă sosiră,
Jos pe el se prăvăliră
Și-ncepură-a lăcrima
Și din gură-a cuvânta:
- “Constantine, ieși afară;
Vină, Constantine, iară;
Mai ieși, dragă Constantine,
Că ni-e dor, ni-e dor de tine!”
Pământul însă râdea,
Groapa de râs hohotea;
Constantin amar gemea.
- “Ieși din groapă și vorbește,
Spune și ne povestește
Cum trăiești în groapă, cum?
Vină și ne spune-acum!
Vină să ne vezi măcar,
Vină, Constantine, iar!”
Pământul nebun râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul glumind răspundea:
- “Nu te mai ruga de mine,
Blăstemă, Lenă, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tău!”
Pământul mereu râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul neíncetat glumea.
- “Morminte, nu fi păgân,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rău,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori măcar dă-i glas, morminte,
Pentru câteva cuvinte!”
Pământul atunci tăcea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
- “Oh, mamă, tu ești de vină,
Că n-am pace și odihnă,
Că n-am loc nici în mormânt,
Că n-am stare sub pământ
Nici sunt mort, nici cu viață,
Nici sunt foc și nice gheață,
Nici în groapă nu pot fi,
Nici afarí nu pot ieși,
Căci m-ai blăstămat, măicuță,
Pentru scumpa ta Lenuță,
Pământul nu mă primească,
Þărna să nu mă iubească,
Lutu-afarí să mă izbească;
Lutu-afară m-a izbit,
Þărna m-a batjocorit,
Pământul m-a prigonit!...
Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
Fă-l acuma pentru mine
Și-mi dezleagă blăstămul
Că-mi apasă sufletul!”
Lena din suflet ofta,
Gânduri grele o mustra
Și ea, biata, cuvânta:
- “Dragul meu! Să fii iertat
Și de blăstăm dezlegat.
Însa... fie blăstămat
Pământul, că nu m-ascultă,
Bată-l jalea mea cea multă,
Și nu te mai lasă-afară,
Bată-l jalea mea amară!”
Þărna-atuncea tremura,
Lutul mânios urla;
Pământul se despica:
- “Nu-i destul c-ai blăstămat
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blăstămi pe mine,
Blăstâmu-te eu pe tine!
Căci n-ai inimă de mamă,
Nu ți-e sufletul de seamă,
Nici ești vrednică sub soare
Să mori cum tot omul moare,
Ci pământul prin urgie,
Să te înghiță de vie!”
Þărna-n laturi se-mprăștia
Pământul se deschidea;
Lena din mormânt zicea:
-”Blăstămată să fiu eu,
Vai, pentru blăstămul meu!
ca mine pe vecie
Fie blăstămată, fie
Orice mamă s-ar afla
Pe copil a-și blăstăma!
Fie dânsa blăstămată,
N-aibă pace niciodată,
N-aibă prapori la-ngropare,
Nici popă la comandare!
Vai de-aceea mamă, care
Blăstămă fără mustrare
Pe copilul ei, căci ea
Blastămă pe fiul său,
Dar pe dânsa Dumnezeu!..”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!