Bule de pe fundul iubirii


Ca un omagiu pentru viața dinăuntrul sânilor tăi,
care deseori m-a chemat să-mi pună întrebări,
îți spun câteva idei, în sprijinul veșniciei tale.
acum de tine depinde. vei ști să le supui?
ele, de bună voie, niciodată!


tu ai cunoscut întru totul progresul,
ești femeia prin care viitorul va stăpâni planeta.
nu te leagă trecutul, nu te leagă nimic. cât de liberă ești!
tare curios voi fi să văd dacă măcar timpului îi vei da voie
să te supună cumva.
cât vei putea să-l operezi estetic? până la urmă,
i se va termina și lui cărnița. dar, cunoscându-ți firea,
nici nu mi te pot închipui decât înverșunată pe cât de frumoasă
vei dori să fii.
altfel, nici n-ai rezista social printre oamenii aceștia
care nu te înțeleg.
cât despre devenire…
și nu doar pentru trup îți aduc aceste atente onoruri.
nu…, cu totul, una peste alta. până la urmă, te vei plictisi și, obosită, te vei așeza lângă normalitate.
va fi prea târziu, rostul tău a rămas îngenuncheat.
toate cruzimile voastre generice, de feminități etern nestăpânite,
din care îmi mai lăsară, spre confruntare, poeții, sunt numai
venerice figuri. te-am mângâiat educativ și tandru,
ba ai recuperat cu mine și câteva dintre orele de dirigenție,
pierdute prin cofetării cu toate colegele tale, transpirate și scunde, înnebunite după aventuri în orașul Vaslui.



și e atâta soare, atâta soare…
parcă am fi niște ierburi înalte. ne lăsăm unui rai de insecte
să ne ciupească în lumină!
unde îți este personalitatea atunci când te mut dintr-un loc
într-altul? și dacă n-ai fi rezemată, atât de concret,
ce poezii cu marea aș mai face, în poziție de drepți!


când te-am prins, măi, știuco, am ferat la dreapta,
am ferat la stânga, nu te-am mulinat din prima, decât numai o dată,
când ai obosit.
nici nu te-ai zbătut, ți-o spun amical, confesiv.
și nici la botic n-ai sângerat, când te-am săltat în barcă.


dar ce poem e ăsta, când nu apar în el căldurile estetice?!
când lasă lucrurile într-o confuzie frustră?
încurcă marea cu delta, stabilopodul cu stuful, mutatul
cu știuca. și mai mult încurcă!


dar e atâta soare! nimic din toate acestea nu mai au importanță.
tot albastrul de pe cer și cel rămas prin ochii mei
au coborât peste tine, să te apere de lume, să te învelească.
acum, numai atâta ești - clătita mea cu sentiment. bună și rece.
am mâinile pline de dulceață, și pieptul, și gura.
mă arăt lui Dumnezeu și e atâta soare!
asfințitul se urcă pe noi, fără nici un timp,
ca să vadă lumea mai de sus, în acest peisaj marin, fără de apă…



de piatră inima dac-aș avea
te-aș rezema să te bronzezi
și, ultraviolată, te-aș lua-ntr-o carte cu povești
să îți arăt eu viața, iar tu să tot trăiești,
să tot trăiești bronzată,
inundată până la genunchi.


și e atâta soare! parcă am fi niște ierburi înalte,
din care nu se mai vede nimic…