Inimă de calcar

Îmi sapă zi de zi.E ploaia.
Îmi sapă cu lacrimi de dor
Și pare că nu se oprește
Probabil vrea ca eu să mor.

Tot sapă. Sapă, picătură
Și altă picătură cursă
Din ochii ei ce parca-mi fură
Aceeașii inimă răpusă.

Inima...Da!Bate încet
Și bate și la unison
Cu ceasul care în mod cert
Îmi e veșnic companion.

Dar de ce bate?Pentru ce?
Fiindcă sufletul e mort.
Ce vrea ea să înduplece?
Creierul unui idiot?

„-Ai vrut iubire.Eu...ti-am dat.
N-ai știut ce să faci cu ea.
Acum ai vrea să fii iertat.
Dar crezi că ea va accepta?...”

Îmi spuse-oglinda din perete
Ce parcă îmi șoptea să plec
Și să îmi iau zece neveste
Cu ele-n noapte să petrec...

Si-atunci îi spun soarelui tată
Privind spre cerul de safir:
„-De ce iubirea mi-e furată?
De ce oare trăiesc în chin?”

„-Nu te preface.Nu e chin.
Chinul e pentru inimă.
La tine e al tău destin
Să nu-ți curgă o lacrimă

Căci tu n-ai inimă, băiete.
Tu...Ai în loc numai o piatră
Care e roasă de ploi multe
Și de lacrimi este sculptată.

Este un calcar înnegrit
Și stors de tot,și de speranță.
Dragă băiete,ai murit.
Tu nu mai ai în tine viață...”