valerian kuibîșev, bunul simț nu ne este de niciun

folos, dar de niciun folos, trăim minor, iubim minor,

ne construim planuri minore pentru un viitor atât

de mare cât nu încape în toată taigaua, america o să

duduie și noi mai departe la samavar, pic-pic, timpul

nostru face plasă de păianjeni și troiene de praf,

nu ar fi mai bine să think big? (aici abel enukidze,

secretar al comitetului executiv central și responsabil

cu administrația kremlinului, se exprimă, evident

în rusă).

la apus, pe prispa de lut a casei sale, aproape de pământul

bunilor, valerian kuibîșev scruta cerul roșiatic străpuns

de cerbi, scurgându-se în creuzetele de alabastru

pe care le scotea afară în fiecare seară, ca ultimul bob

aproape invizibil de cenușă să se umple de norii industriali

veniți tocmai din america, cu aromă de caca de

șobolan și de whisky prost și era, pe zi ce trecea, mai sigur

că până la urmă își va face autodenunțul.

și pentru o clipă, atunci, valerian kuibîșev dispărea pur și simplu

împreunarea, vă spun, că-i la fel de solemnă ca moartea, dar ce

împreunare, câtă solemnitate în oțelul prăbușit care crăpa rodiile

noastre încărcate de viață, aș putea să îmi recunosc cu sângele lor trufia

și apetitul crescut pentru a face lumea mai bună prin simpla

estompare în cerul roșiatic, străbătut de cerbi, dintre care

unul era călărit de un arcaș albastru, cu fața albă.

pretutindeni se moare, însă de cele mai multe ori

se petrece într-un singur loc și doar o dată.