dar călătorești,
cu dorul rămas în tencuiala orașului din sânge.

vezi cum timpul stă pe loc iar tu treci
ca un fir de ață prin urechile lui.
te străduiești să nu te gândești la asta
ca la o apocalipsă,
și nici la cum va arăta fotografia ta în Instagram
când tu nu mai ești,
la capătul lumii totul va fi tăcere,
nu vor mai fi buze care să vorbească
și nici urechi care să asculte.

călătorești cu teama și frigul pe urme
cu dorul rămas în tencuiala orașului din sânge,
și înțelegi că viața e doar o frunză veștedă desprinsă de ram
o moarte care râde într-o oglindă spartă.