zgomotul frigiderului se oprește
lasă loc luminii care intră puțin câte puțin
prin fereastra deschisă
în oceanul singurătății nu este vânt să poți naviga
nici apă să poți pluti

e timpul să o sun pe mama deși știu că e aici
pentru că lumina ei este singura prezență
în mișcare din această cameră
e destulă lumină dar niciodată suficientă
pentru a-mi intra în oase

un înger mi-a zâmbit vântul i-a suflat penele
până la marginea ferestrei
ca niște mâini care întorceau mângâierea
așa era atingerea lor
găsesc iar pulsul orb al lucrurilor
minutele orele deceniile râul care menține același curs
toate s-au întors odată cu lumina ei
cu penele unui înger care m-a atins
și eu încă nu știu să-mi iau rămas bun

timpul este un mormânt turnat peste alt mormânt
ăsta e timpul continuitatea mormintelor
sau poate un tril în privirea oblică a unui apus
când o pasăre cântă
purtând cerul dintr-un loc în altul