Ca valurile ce se sparg de stâncă
Așa se reped clipele către sfârșit
Pentru că stânca în aer aer aruncă
Frumusețea lor care nu s-a liniștit

Liniștea clipelor este eternă
Deoarece ele nu au odihnă
Totuși au o sarcină repetitivă, ternă
S-au obișnuit cu ea, le place să învingă

Deci siguranța victoriei e repetitivà
Așa fac ele și degajă energie
Și se fac folositoare la scară masivă
Iar o parte din ea redevine clipă prin agitație

Dar de data asta o clipă ce deține informație
Și ele se modelează în funcție de ea
Atunci nici un val nu seamănă cu altul e reprezentație
Ca de -e frumos la mare- spune clipa în repetare
lovinduse de o alta fără perdea

Și atunci devin mai multe sau ràmâne una singură
Nu există sfârșit cât e val și cât e stâncă
Existența lor este una sigură
Pot să se lovească de rocă oricât, oricâtă