omul ăsta așa de simplu aproape insignifiant
care trece... trece singur prin mulțimile vanitoase ale celorlalți
nimeni nu bagă de seamă decât cel mult
pălăria jerpelită un chip asimetric mâinile cu pământ
deranjul acesta minor pe care orice intrus nepericulos îl aduce

cu tristețe curată pășește pe deasupra viilor
ca o iluzie ca un pelican strângându-și lacrima
în colțul acela al sufletului numai de el cunoscut
și-l doare... îl doare în tăcere amânatul zbor al prigoriilor
toate amintirile vechi scurtcircuitând răsuflarea
odată cu trupul subțiindu-se al timpului

omul ăsta... nebunul ăsta care se sfâșie
în centrul lumii ca-ntr-o pustie
fără să aibă vreo rană la vedere
din nimic!
el și brațele lui bălăngănindu-se
sub tăișul neiertător al orbirii

el are povești de demult
imaginația de copil din care
în taină sau poate dintr-un joc
ar vrea să scoată viață

prin el trece orice durere a facerii cum și chinul statornicit al ierbii
de a irumpe printre zidurile implacabil crescute din om
de a-și accepta moartea

și el

el atât de simplu aproape insignifiant
ca-ntr-un destin în lăuntru ținându-l
pe Dumnezeu.