în fiecare zi îmi întreb sinele
dacă mai este iubire în mine
cât să dau măcar lui Dumnezeu,
femeia îmi este poarta uitării
taina-l îmbracă pe mâine
iar clipa e doar o cruce trecătoare

de mai este, amorul îl țin pentru rugă,
a face dragoste cu genunchii
în perne de piatră ducându-și sărutul

cititorule, dă-mi ochii tăi să pot stihului naște icoana,
să cad în rugăciune ca într-o oglindă acolo,
în pășirea peniței să te cheme hârtia
adulându-ți privirea să am rost de cerneală
în rânduielile timpului albul de foaie e-un mâine,
o clipă ce vine și-n care
verbul nescris e-n travaliu de sens

uneori maică-mea își coboară văzul micuț
peste paginile mele
să știe de a născut cu adevărat un poet,
nu se dumirește
- băiete, nu știu dacă nu cumva te-au călcat hoții lirei -
îmi zice de la obrazul ei de albie a lăcrimării
și eu mai găsesc în mine puțină iubire acolo