Într-un șorț ca de fetiță,
Meșterit din frunze moi,
Adună o veveriță,
Ghinde, țopăind vioi.

Bruma i s-a pus pe blană,
Pe codița ca de jar,
Și a devenit bălană,
E ”Bălana” din stejar.

Bursucel din vizuină,
A scos capul sperios,
Și orbit de la lumină,
O mustră: - Te rog frumos,

Nu mai tropoti prin ramuri
Căci trosnesc îngrozitor,
Mi-au crăpat și două geamuri,
Mi-ai trezit și-un puișor.

Bălana, vădit mirată,
De acuza ”înflorită”,
Îi răspunde inspirată:
- Îmi cer scuze, sunt zorită...

Ea nu vrea ca să se certe
Cu vecinul său de-un an,
Și-i explică, ca s-o ierte,
Știu că nu-i frumos, uman...

Însă vine alba iarnă,
Cu viscoală și îngheț,
Uf, ca mâine o să cearnă,
Și am pruncul hărpăreț.

Am cămara burdușită,
Da voinicu-i mâncăcios,
Am și-o soră pripășită,
Cu un pui capricios.

Bursucelul o privește
Cu o milă, nu vă spun,
Intră-n casă...se ivește,
Și îi dă un suman bun.

- Ia-l! Căci geru-i ca despotul...
Dacă te-ai îmbolnăvi,
Pe pui, sora și nepotul,
Cine îi va ocroti?

Pe un ram albit de brumă,
”Bălana”, în șorț, adună...