A murit sărmanul negru sub genunchiul greu al „legii”
Și-ncepură prin birouri să se-agite toți ”strategii”
”Dacă nu furăm durerea de la un popor rănit,
Dacă nu-l putem convinge că el e cel ce-a greșit,

Dacă pentru noi contează c-a lor lacrimi încâ-s vii
Atunci noi trăim degeaba, chiar cu spaima de-a muri
Hai să le-ngropăm eroii, hai să-i umilim un pic,
Hai să le vindem gogoașa că e mare ăla mic,

Hai să le scuipăm istoria fiindcă ea a triumfat
Și-a făcut din oameni liberi, liberi cu adevărat,
Hai să ne impunem vorba și prin ea se ploconește
Orice om ce ne ascultă și crezând, ne preaslăvește,

Noi, hrănindu-le iluzii cât gândesc și-s încă vii
Le furăm identitatea, nu dorința de-a trăi
Hai să nu-i lăsăm să spere și să-i denigrăm în bloc,
Să le reproșăm o vină care nu o au deloc,

Să le doborâm statuia celui ce-a făcut posibil
Să existe și să spere, nealiniați penibil,
Prea corecți cu propria viață, neîcorporați eroi
Mai curând sperând la moarte, ca la viața de apoi!”

Dacă lumea e fragilă și nu poate a-nțelege,
Ei profită și se-agită, din psihoza lor fac lege
Și în neputința noastră ne-au făcut să n-avem glas
Doar o voce estompată, este tot ce ne-a rămas!