Simt un fel de dezbinare-n destin,

simt inima-n piept cum nu-mi mai încape

rezist oricărei furii, dar nu netrăind

în pianul ce cântă pe ape…

unde e Platon cu iubirea?

să-l întreb : ne-om sătura vreodată a ne privi!?

(când eu mi-s pe vârfuri, tu ești pe călcâie

iar viața ne dă foc la o mie de iaduri…)


Până când… plecarea noastră în larg

e un fel de-a v-ați ascunselea!?

ce mai înseamnă, azi, a iubi!?

când ești ca peștele îndrăgostit de o pasăre,

ca bobul de grâu de o stea…


Până-n miezul inimii (sap în aceeași carne)

pun oglinda în fața oglinzii când m-ascult…

până când, fiecare-și va recunoaște

propriul exil dat pe mut…


Viața nu mă lasă să semăn cu mine!

rezist acestei furii, valul îl aud în ureche…

deși umblu desculță, pantofii mei albi

sunt prea albi pentru o inimă veche


Noaptea mă ia în brațe și mă-mbracă în alb

făcând parte sau nu ... din altă poveste…

21.06.2020