La început nu semănam deloc
chiar dacă eram desprinși din același trunchi.

N-ai fi zis
că suntem frați.

Singurul lucru care ne apropia
era gâlceava
tot găsind pricină din orice.

Apoi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
dar foarte târziu am ajuns să semănăm.

Și nu este părul cărunt cel care
mă face să-l văd uneori pe el
când mă uit în oglindă.

Nici mersul puțin adus de spate
care îmi amintește inevitabil
că tata este încă prezent prin noi.

Ci ridurile pe care le-am căpătat pe față
ca pe o pradă de război.

Într-o luptă surdă
în care fiecare crestătură căpătată de la viață
o purtăm ca pe un semn nu al înfrângerii,
ci al unei mari victorii.

Aceea în care singurul scop a devenit
supraviețuirea.

Față de un dușman
a cărui unică menire este
să sape tranșee