navigăm neştiuți
printre banchize
aurora ne pictează umbre
pe chipurile mai împietrite
decât oceanul
aici e cu adevărat
capătul lumii
şi poate al vieților noastre
translucide ca gheața
aerul alb ni se lipeşte
de pleoape
ne umplem plămânii
cu frig şi tăcere
ce imensă poate fi uitarea
ce deplină tristețea
ce imaculată vinovăția
ce desăvârşită plecarea