Strâng în talpa vieții mele cioburi mici, ucigătoare,
Nu le scot că nu am vreme... Ei și ce dacă mă doare?
Nu mă plâng de suferință, căci doar Domnul mă alină,
Și răzbesc prin grota sorții când balanța greu se-nclină.

Am strâns spini...iar guri flămânde m-au mușcat cu lăcomie,
Și-au sperat că mă doboară, m-au lovit cu infamie,
M-au trecut prin rug de iaduri perpelindu-mă tenace,
Însă antidotu-mi este „un ignor” spre minți sărace.

Nu mă-nclin, nu strig, nu cad, nu cer falșilor clemență,
Și îi las să se frământe, buimăciți de rezistență,
Nu las lacrimi să îmi curgă pe obraji, ca exponate,
Nici în fața celor falși, nici ascuns. Am demnitate!

Calc pe cioburi ascuțite, să mă doară pân* la sânge,
Și-mi cert fricile în taină și-i spun inimii nătânge,
Să nu sufere că lumea poartă petice ostile,
Cu venin...vor să sugrume cu deprinderi de reptile.

Strâng în talpa vieții mele cioburi mici, ucigătoare,
Nu le scot, că nu am vreme... Ei și ce dacă mă doare?