în visul meu, iată un om,
un bărbat cu sulița îndreptată
spre soare frigea o bucată de grăsime
din carnea unui urs,
cu mâinile goale,
ucis la ieșirea din iarnă.

i-a sărit în spinare, i-a zdrobit gâtul,
l-a târât la un loc depărtat, cu vântul în față,
fără urme de sânge pe frunze,
umbre subțiri de șacali
călcau mulțumiți să miroasă.

nu voia să fie văzut.
își făcea treaba singur,
trăgea de coroana copacilor să astâmpere luna
în apele repezi din creste,
mergea pe ogașuri
sigur că moartea nu are ochi și la spate.

avea un secret -
iubirea unei crescătoare de fluturi ce nu cunoscuse bărbat,
în pânză brodată la lampă, seara,
întinsă pe un lemn,
privea cât putea sta cu ochii deschiși.
în jur, țipenie
de om,
frica făcuse să le fie teamă tuturor
să citească.

am privit și am zis: nimeni nu are
dreptate!
poezia mea înseamnă o stare de plâns,
a lui
ce e?