mă îndepărtez încet
către marginile lumii,
de-abia zărite în colțurile ochilor,
petrec momente în care simt
familiaritatea vieții

o simt în ierburile ce răzbesc
și în animalele înviorate în umbră
și mai ales în vocea
care e ca a mea

am vârsta lumii,
în vorba mereu scăpată
mă aud din vremuri
a căror căutare nu mai trebuie

e o odihnă a recunoașterii,
o bucurie a locului
și o liniște a pământului,
lăsând în urmă cuvintele mari
și rotunde și necoapte

de fiecare dată am asupra mea
aceleași ploi și păduri și munci
și până în ultima clipă,
ca un copil pentru care ciobul colorat
e comoara,
te privesc prin lume în ochi