Ființă bătrână și părăsită pe moment de suflet,
culcată în patul neurotic,
îmi părea un cămin de orfani locuit de cai,
un cimitir abandonat de strigoi.
,,Nu ești real. Reali sunt părinții mei din cealaltă cameră,
de dincolo de tine. Cei care așteaptă să plecăm acasă;
tu nu ești cel care spui,
nu ești tu cel care privește, tu ești o amărâtă de privire.
Dacă ai fi amintire, ai mirosi ca ele, mi-ai aduce cafeaua,
m-ai ridica în brațe deasupra capului. Timpul s-ar scurge
altfel în prezența ta, nu aș mai avea senzația de timpan
spărgându-se, călcat în copite de diavol. “
Pielea gâtului
părea a fi pielea unei frunze,
cu nervuri străbătute de un puls dureros.
Așa mă simțeam
eram pulsul prin nervura unei frunze
rătăcind în toamnă.
Ochii ei nu tăceau o clipă (povesteau ceva, cuiva, dincolo de mine).
Lacrimile mele s-au furișat în ei când i-am sărutat fruntea.
A fost ultima oară când ochii mamei mi-au zâmbit.