în absență
sentimentul a trecut în ceara aripilor
în pseudoaliajul interacțiunii eșuate poate
în vidul celui care dezvelit nu a mai fugit de sine
nu mai avea de ce
și-a spus:
acum în sfârșit mă pot privi așa cum ar face-o cineva din afară
sunt strâmb?
prea negru? prea străveziu?
cât de dulce?
dau bine pe scena cu efecte și respirații aglomerate?!
și nu mă doare
nu mi-e teamă
accept străinul din mine

ne-am pipăit orele
fiecare bătea altfel
tu aveai un timp înalt vișiniu fără margini
nimeni nu inventase scările vreun ascensor nici măcar visul
eu trăiam lipită de galbenul clipei prea slabă să iasă din ea însăși
treceau păsări
cuvinte
mult albastru
triunghiul sidefat
alte iluzii



am supraviețuit cu bule
cu rânjetul mecanic al dispozitivelor teleghidate
ne-am dat goliciunile cu praf
formal am privit în urmă
aproape niciun regret
căzusem