Cândva norii erau violeți.
Sângele stătea la locul lui,
Deșertul nu avea nevoie de ploaie
Iar sâmburii erau încă amari.
Un turn de fildeș aștepta inventarea electricității
Cuprins de spaima că se va lua curentul....
Iarba nu credea de fel în încălzirea globală
Deoarece vacile nu erau personaje de basm.
Oamenii traversau peșteri
Doar pentru a găsi scurtături
Spre inima lor.
Câinii știau să latre sentimental
Dar urșii se temeau de bere ca de foc.
Stră-stră-stră-stră... moșul meu a uitat să facă focul
Și a fost nevoit să citească legendele Olimpului.
În același timp, erau întemeiate state, parlamente,
Erau semnate și încălcate tratate
Iar viața își urma firul ei de neatins...
De ce noi, de ce aici?
Bolile zac în eprubete făcute din PVC
Pe WC-uri apar mereu artiști anonimi,
Avem nevoie de o vinere neagră pentru a trăi...
Dar iată, în toată această hărmălaie,
Se aude o voce mai subțire decât flacăra unei torțe,
E vocea celor patru camere.
Ea șoptește: eu n-am nevoie,
Eu doar ofer și sper!