Triști sunt ochii toamnei mele,
Crezi că o trec doruri grele…
Cenușii, încercănați,
Licăresc înrourați,
Privind câmpul pustiit,
Ruginit și ghemuit,
Că Brumar i-a dat fiori,
Șapte rânduri reci, în zori.

Peste colnic și vâlcele,
Plâns-au ochii toamnei mele,
Că s-au scurtat zilele,
Dorm și alunelele,
Codrul a rămas golaș,
Nu tu joc de copilaș…
Pe un ram, părând puiuc,
Cânta lent un guguștiuc.

Curg din ochii toamnei mele,
Lacrimi peste cuiburele,
Peste vrăbii, pițigoi,
Ce rămân cu drag la noi,
Să ne țină de urât,
Iar când sunt posomorât,
Să își dreagă glasul lor,
Și să triluie ușor.

Și-au plâns ochii toamnei mele,
Cu tentă de caramele;
Zile și nopți șopotind,
Prin burlane tropotind,
Umplând văile pustii,
Fără legi, nici dinastii,
Spălând obrăjori din lut,
A pământului tăcut.

Un șoarec murat, o roagă:
-Nu mai plânge toamnă, dragă,
Că mă faci să plâng și eu,
Da și copilașul meu…