Zâmbește, zâmbește, că ieri am să te aud
și am să culeg cu tine din tainele nopților, dar te strig: Hai vino!
Lumina are să ne fie luna, dar stelele iată au căzut arse ca să te îmbrace te praful tăcerilor.
O! Câte ramuri de necuvinte, câte ți-au crescut în palme!
Răsăritul limbii te-a găsit nepregătit la masa vorbirii.
Iată, iată că ești tot mai străin în inima țării tale!
Fiecare pasăre moare pe limba ei.
O,iată! Cuibul ți se clatină, inima ta tremură de frica morții, iar eu nu înțeleg ce spui când mă strigi...
Blestemul este fierbinte și cade fulgerător pe urmașii tăi aproape nenăscuți.
Timpul trece ca o săgeată și vin pruncii într-o fugă nescrisă primind moștenirea lor semnată prescurtat.
Puțina bogăție se risipește în vântul tăcerii acolo unde se naște marea de liniște.
Stăvilarul se rupe iar dorul cuvintelor cade în inima cuvintelor moarte.
O!Câtă durere, câtă durere ai lăsat moștenire!
Cum oare să vină salvarea, oare cum o să fie strigată și pe ce limbă va putea răspunde ea?
Ascultă cuvintele vii din izvorul cunoașterii și
învață să le bei cu inima fără să îți fie teamă că își vor rupe stăvilarele.
Inima are să se umple cu povești diamantine, iar
ea te va duce pe meleagurile visate de sufletul tău
și ai să îmbraci o aură curată.
Acum zâmbește, zâmbește că azi te aud,
aud cum te bucuri,
aud cum nu mai contenești a-mi grăi poveștile nemuritoare ale lumii și iată că aud cum fericirea te mângâie pe frunte.
Fii fericit și vorbește-mi, vorbește-mi cuvinte întregi cu povești nescrise că eu te voi asculta și voi scrie tot ce îmi spui.
De fericire ni se va umple sufletul și vom fi iar asemănați cu Creatorul nostru Cuvântul!
Hai vino, vino, să rămânem fericiții pământului luminat de soare, de lună și de stelele vii, lăsând moștenire povestea cuvintelor luminoase.