locuim într-un schelet gravid îngropat de viu
care plânge fără lacrimi

noaptea aici e fină ca pielea unui liliac
ce spre dimineață se sperie și fuge

aerul toarce
dar nu de plăcere
ci de spaima de a fi
și noi îl tragem în piept și fugim

pe lângă toți care-și țin morții în cârcă
pe lângă toate cuvintele cu ochii în frunte
pe lângă nou-născuții murdari pe sub unghii de pereții pântecului

cu mintea plină de tatuaje
și pașii amețiți ca și cum am fi clonele unui Triton căruia tocmai i-au crescut picioare

în spatele nostru : o armată de temeri

în fața noastră o mireasă moartă
întoarsă cu spatele
aruncă buchetul