În pacea amiezii sângeră macii pe marginea holdelor,
dorm în arome coapte și zumzet în ierburi.

Tot mai departe orizontul fuge de noi,
arșița intră-n cortul curbat, ulciorul cu apă respiră
aerul viclean, uscat al spicelor câmpiei,
lumina foșnește pe întinderea încinsă ca uleiul.

Simt cu buzele
cum toată suflarea caută râul,
tăcerea împătimită de sunete așteaptă înserarea
când împreună vom smulge din albia răcorii,
ospățul serii cu zvon de dragoste nocturnă
de față cu stelele sub care trăim.

Înveliți în solzii de nichel ai poeziei
iubirile noastre le scriu în poemele nopții,
munții se alpeacă și le citesc.