Te auzeam șoptindu-mi în vers întâia oară...
Dar, după două versuri, ceva nu s-a lovit:
Ploua la Macedonski, dar nu ploua și-afară
Și... te-ai foit în scaun stingher și ai tușit.

Cu calm, ai reluat strofa încet și de la capăt
Și iar primele versuri din neguri s-au ivit...
Înfierbântată, mintea își aminti c-un geamăt
Un: "Cât poate să plouă!" dar... restul s-a topit.

Părea că pe poet îl fâstâcise muza
Și versu-i îți rămase pe buze, nerostit,
Iar gura-ți fremătândă zadarnic căta scuza
Golind încet paharul de vinul lui uimit.

Mi-era așa de dulce nespusa ta povară
Și chinul tău lăuntric prelung și nefiresc
Și mă-ntrebam în gându-mi a nu-știu-câta oară
De n-ar fi fost mai simplu să spui doar: "Te iubesc!"

........................................................

La Macedonski apa curgea de-acum șuvoaie...
Tu te căzneai zadarnic în vorbe să le legi,
Iar dincolo de ploaia năpraznică din foaie
Eu te iubeam, dorindu-mi să taci și să-nțelegi.