Vântul vâjâie prin ramuri,
Și le rupe din țarțamuri,
Ciucurași de nea pufoasă,
Munca iernii, migăloasă!

Neaua cade, și tot cade,
Până ziua scurtă, scade,
Și-n amurg, din cer, coboară
Moșul cu o sănioară.

Vede-o casă! Ba sunt șapte,
Mici și albe ca un lapte!
Și împins, ori tras de vânt,
Moșul iată-i pe pământ!

Nins și argintat în plete,
Bate-n porți. Fâl! un sticlete,
A zburat din cuibul rece.
"Cine e? Ce se petrece?!"

Ca răspuns, la porți sărace,
N-având vreme să se-mbrace,
Se ivesc copii în cete.
-Moșu-i! s-aud vorbe-ncete...

Cu năsucuri înroșite,
Fioruri înăbușite,
Două fete mititele,
Printre gardul de nuiele,
Se zgâiesc. Uf, niciodată
N-au văzut pe Moș la poartă!

Le-au curs lacrimi cât mărgeaua,
Unde se topi și neaua;
Și timide au rostit:
-Intră-n casă, Moș iubit!

Le-a dat daruri și s-a dus...
Eu, ca martor, tot v-am spus!