Colo-n jos, spre râu hoinar,
Cu un zumzet somnoros,
Stă la umbră un bondar,
Murdărel, morocănos,
Că e cald, pusnic mereu,
Doar el și cu Dumnezeu.

În maieu, un gândăcel,
Spionându-l cam pieziș,
Cată umbră. Ușurel,
Se așează sub măcriș.
Să adoarmă, mult ar vrea,
Pe iarba ca o saltea.

Un cosaș desculț și mic,
Cântă pe un povârniș.
Pe o rapiță-n ilic,
Venită din luminiș,
Albinuța ia nectar,
Cu un zumzăit bizar.

Tot trebăluind cu spor,
Cercetează pe cei trei.
Chibzuia că e ușor
Să te relaxezi de vrei.
Însă iarna-i schimnică,
Lungă și potrivnică.

-Trezirea! strigă spre ei.
Trândăviți, nu zic că-i bai,
Dar la iarnă, dragii mei,
Traiul nu va fi ca-n Rai.
Oropsiți în sol veți sta,
Și de foame veți răbda!

-Ha! Ha! râseră în cor.
Pân' la iarnă e un veac!
Pe-așa soare ca-n cuptor,
Lenea noastră n-are leac!
Și-apoi insolația
Rupe meditația!

Și-au pierdut vremea, trei luni,
Cu nopți scurte, zile lungi,
Până bolta-n urâciuni,
Se-nțoli c-o haină-n dungi,
Albicioasă, cenușie,
Cu o trenă plumburie.

Glasurile s-au curmat,
Vânt aspru a izbucnit.
Gândacul înfrigurat,
În sol umed s-a pitit.
Bondarul stă amorțit,
Cosașul e rebegit.

Ici, în stupul curățel,
Având hrană berechet,
Albina e-n pătucel.
Mierea-n fagure-i buchet!
Și dintr-un castron micuț,
Își hrănește un puiuț.

Ca o morală:

Cine muncește și strânge,
Iarna n-are ce se plânge!