trece vânt prin livezi
florile pomilor sunt pătate de lumină
un zgomot ciudat tot crește
de la rădăcini până la lună
nu-i așa că pasărea nu poate să fie vinovată de zbor?

și dacă tot pleci te-aș ruga
aruncă-mi amintirile ca pe pietre în urmă
drumuri reci mă vor trece dintr-o parte a mea
până spre pulpele tale arămii
până în triunghiul morții subite
va rămâne între noi doar o părere de rău
și nu te miri

drumul îți tot repetă pașii
parcă își mângâie sufletul până la pietre
și rănile mortale de zici că este calea lactee
așa cu praful prelins peste tâmple
cu păsările ciugulindu-i spinarea
mă doare sinceritatea iubito și nu știu de ce
dimineața îmi arde ochiul cu rouă
și colbul îmi crește dincolo de glezne

conștiința de aripă a fluturului prins în insectar
ca pe cruce
și cântecul din cireș înainte de a mă sinucide