Cerul pare-ncovoiat
De la norii cu ninsoare.
Þine-n brațe delicat,
Unu-ntins ca și o zare,
Și îl leagănă, și-l cerne,
Punând peste sol, mici perne.

Un cerb lider, e tăcut.
Colo, într-o văgăună,
În pătuc din galben, lut,
Trei iepuri și-o mătrăgună,
Se împing unul în altul,
Și au loc căci dorm de-a latul.

De la frig s-au strâns așa,
Că iarna vijelioasă,
Năvăli c-o sarsana,
Rebegită și scorțoasă,
Și din lacrimile sale,
Dichisi roi de ninsoare.

Peste codrul trist, pustiu,
Mogâldețe lucitoare,
A depus ca-n joc zglobiu,
Hotărâtă să-nfioare.
Însă codrul se-ncălzește,
De poveri de alb, trosnește.

Vise dulci sub văl de nea,
Ca-ntr-o vrajă îl cuprinse.
Se făcea, parcă plutea,
Și-nspre cer călătorise,
Și-ntâlnind raze și soare,
N-a mai vrut ca să coboare...