tot sapi o fântână în care să-ți ascunzi secretele
născute în nopțile tale insomniace
la răsărit de eden paradoxurile sunt albe,
meduza e o femeie nefericită care nu-și cunoaște puterea:
privirea ei poate să ucidă,
carnea ei poate să ucidă,
zâmbetul ei poate să ucidă,
amintirea ei poate să ucidă
fiecare șarpe din părul ei e un păcat esențial
pe care nu-l mai poate răscumpăra

nu mai e timp,

nu mai ai timp,
să cauți oglinda în care iubirea meduzei e liberă,
reflexia ei e cea care te face să fii viu,
e soarele care-ți lipsește,
muști din amintiri ca dintr-un măr otrăvit,
numeri invers toate clipele în care nu ai fost fericit:
zece, nouă, opt....
speri să devii o stană de piatră
să nu mai simți nimic,
aștepți o moarte în care veți împărți
același sânge plin de venin,
în pielea care abia vă mai încape
cu toate regretele