Răsucești mecanismul.
Peretele spune: „Nu!”
Ai accesat durata, fără a-i da vreun punct de reper,
vreun impuls acolo,
să nu spună picătura de ploaie căzută pe-o frunză
că sfârâie în zadar.

Acum,
mai trebuie ca sufletul să devină o minge mare pe cer,
așa, într-o doară.
Curioși sunt destui;
privitori, prea puțini.
Cine va îndrăzni să o spargă
va fi damnat să rotească mecanismul în gol,
până lumea se va umple cu un alt aer,
substanțial.

Te stingi încet,
și doar soarele știe cât mai durează rotirea.
Atâtea anse va mai face timpul,
până dreapta îi va alinia pe cei drepți,
și-o altă curbură îi va înălța și-i va pierde-n adânc.

Linia se va întrerupe din nou.
Dorul de alipire - iubirea - va umple absența
cu un alt conținut,
indescifrabil.

Atunci, mecanismul, la rotire, va spune: „Da!”
Dar câți „nu” într-un „da”
rotit într-un alt început!