Câinele alb cu lătrat roșu
a ales să stea cu noi fără să-i dăm de mâncare;
nu-i spuneam animalul nostru, nu ne spunea stăpânii mei,
dar îl luam cu noi peste tot, dar ne lingea mâinile peste tot,
când ne uitam ochi în ochi fără să ne auzim, lătra o dată,
când ne auzeam fără să ne privim, lătra de două ori,
când nu mai aveam nici ochi de auzit, nici urechi de văzut,
nu mai lătra.

O dată,
numai o dată a început să se joace și el cu o piatră,
i-am luat-o repede, am strivit-o până la nisip
și am început să măsurăm de câte ori dă din coadă.

Parcă atunci mi-ai spus că ochii mei au cam multe umbre,
parcă atunci ți-am spus că urechile tale sunt cam clăpăuge.

Firește că,
în cel mai egal mod cu putință,
am tăiat în două animalul,
ca doi stăpâni corecți.

Ne-am încărcat umerii cu jumătăți de dreptate
fără să ne mai amintim nimic despre noi.