Ne-am întrebat mereu de unde a pornit cerneala-
mai știi, a fost vacanța aia imaginară
pe care ai petrecut-o cu mine
mult mai pur decât dacă
erai real,
mult mai spiritual,
mult mai lucid, dar suficient de plastic
și de previzibil încât
să nu-mi doresc să te păstrez așa.
și iată cum, în val de aberații,
mi s-au spart venele și a tâșnit cerneala,
albastră, cum era de așteptat,
desenând cele mai bizare înșiruiri de cuvinte
pe pietre, netede și albe.
ce bine că vreo anastomoză rapidă nu s-a produs între noi,
ne-am fi umflat și acum de cuvinte,
de gânduri pe care singuri nu le înțelegem,
dar pe care le punem mereu în legătură și în sens
unul altuia.
cerneala scursă a facut loc vinului
roșu, limpede și transparent,
care ne-a reglat echilibrul hidric
și echilibrul interior,
adica ceea ce se numește
dezordinea internă perfectă.